Aceasta este declarația mea, așa cum a fost publicată de Camera Deputaților. Opiniile și evaluările exprimate îmi aparțin.
Titlul în sursa oficială
declarație politică având titlul "Răstolița - 98%, gata. Blocată pentru 0,0005% din pădurea României"
Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat ceea ce, ca țară, refuzăm să mai numim cu numele său adevărat: sabotaj. Hidrocentrala Răstolița, gata în proporție de 98%, rămâne blocată pentru 37 de hectare din cele 6,9 milioane de hectare de pădure ale României. Zero virgulă zero, zero, zero, cinci la sută.
Vă rog să rețineți cifra aceasta - 0,0005%. Pentru atât am oprit un proiect început în 1989.
Pentru atât am aruncat la coș 36 de ani de șantier și 1.451.915.000 de lei plătiți din buzunarele românilor - banii profesoarei din Toplița, ai pensionarei din Reghin, ai muncitorului din Târgu Mureș. 35,2 megawați - energie cât pentru un oraș întreg. Un baraj de 109 metri care ar fi ținut viiturile pe Mureșul superior și ar fi salvat case, gospodării, vieți omenești - totul, în așteptare.
Până când? Până când vom accepta ca România să fie singura țară din Uniunea Europeană în care orice asociație, sub orice pretext, poate paraliza ani de zile orice proiect strategic al statului? Pentru că aceasta este realitatea brutală pe care nimeni nu mai are curajul să o spună: legea românească a transpus Convenția de la Aarhus mai larg decât ne cere însăși Convenția. Mai larg decât a transpus-o Germania. Mai larg decât a transpus-o Franța. Mai larg decât oricine din jurul nostru.
De peste 15 ani trăim cu această aberație juridică. Cincisprezece ani în care guvern după guvern, ministru după ministru, parlament după parlament au privit în altă parte. Nimeni nu a corectat-o. Nimeni nu și-a asumat. Astăzi culegem "roadele": un drept de veto absolut, dăruit gratuit oricui își înregistrează un ONG, pe dezvoltarea unei națiuni întregi, un drept de veto pe care nu îl are primarul ales de comunitatea sa, pe care nu îl are inginerul care a proiectat barajul, pe care nu îl are, mai ales, cetățeanul român care, când vine apa mare pe Mureș, pe Jiu sau pe Olt, rămâne fără casă, fără pământ, fără speranță. Cetățeanul plătește. Cetățeanul suferă. ONG-ul vorbește în numele lui... și împotriva lui.
Răstolița nu este un caz izolat, este simbolul. Bumbești-Livezeni, pe Jiu, finalizat peste 98% la Dumitra - sabotat. Surduc-Siriu - sabotat. Amenajările de pe Olt, Câineni, Racovița, Lotrioara - blocate. Peste zece proiecte hidroenergetice mari, suspendate. Peste 700 de megawați curați, regenerabili, românești, confiscați de o procedură. În timp ce importăm energie scumpă. În timp ce facturile cresc. În timp ce industria pleacă peste graniță.
De aceea am depus, împreună cu colegi mei, propunerea legislativă care declară hidrocentralele strategice obiective de securitate națională, scoase din labirintul procedurilor interminabile, cu termene clare, cu răspundere, cu finalitate.
Iar românii au înțeles. Peste 73.000 de semnături s-au strâns deja sub petiția "Hidroenergia salvează România", șaptezeci și trei de mii de oameni care cer un singur lucru: ca această țară să termine, măcar o dată, ceea ce a început.
Întrebarea nu este dacă protejăm natura. Bineînțeles că o protejăm. Întrebarea este dacă mai suntem în stare, ca stat și ca generație, să ducem ceva la capăt.
Să onorăm efortul a două generații de constructori români. Să nu mai îngropăm miliarde de lei publici în șantiere abandonate.
Răstolița nu este despre un pește, fie el și o lostriță, aparent inventată de sabotori. Răstolița este despre noi. Despre dacă mai există în această țară voință politică să spună: stop.
Suficient! Hidroenergia salvează România și România are dreptul să se salveze.