Aceasta este declarația mea, așa cum a fost publicată de Camera Deputaților. Opiniile și evaluările exprimate îmi aparțin.
Titlul în sursa oficială
declarație politică cu privire la parcursul educațional de performanță al tinerilor români
Am spus-o de multe ori și o repet astăzi cu aceeași convingere: România are viitor, indiferent de greutățile de azi, iar acel viitor are deja chipuri, are nume, are minți. Problema noastră, ca țară, nu este lipsa de valoare. Este faptul că cei mai buni dintre noi sunt nevoiți să își pună talentul la treabă oriunde altundeva, dar nu acasă.
Vreau să vă vorbesc astăzi despre unul dintre acești oameni. O cheamă Elif Memet și este o tânără strălucită din Constanța. Recent, Elif a purtat tricolorul la absolvirea programului de dublu masterat de la Harvard, în administrarea afacerilor și politici publice, exact programul pe care l-am absolvit și eu în urmă cu cincisprezece ani, tot ca bursier David Rubenstein. Îi urmăresc parcursul de mulți ani. Olimpică internațională, absolventă a Universității Columbia cu rezultate excepționale, unde a lucrat alături de laureatul premiului Nobel Joseph E. Stiglitz. A profesat apoi la două dintre cele mai prestigioase firme din lume, Goldman Sachs și Apollo. La Harvard, și-a dedicat cercetarea unui subiect care privește direct viitorul nostru economic: trecerea României la zona euro, sub îndrumarea profesorului Jason Furman, fost economist-șef al Casei Albe.
Când am avut onoarea să fiu ministru, Elif a acceptat să îmi fie consilier onorific. și astăzi vă spun că onoarea a fost cu adevărat de partea mea. Pentru că Elif, ca atâția alți tineri români din lume, nu a uitat niciodată de România. Mi-aș dori să o vedem cândva întoarsă acasă, definitiv.
Povestea lui Elif nu este o excepție. Este o regulă pe care am transformat-o, prin nepăsare, într-o hemoragie națională. Avem olimpici internaționali, cercetători, medici, ingineri și economiști români în cele mai bune universități și companii ale lumii. Sunt mândria noastră atunci când le aflăm realizările într-un articol de presă și sunt, în același timp, dovada tăcută a unui eșec de stat: nu am construit, în treizeci și șase de ani, un drum prin care acești oameni să se poată întoarce ca să construiască acasă.
Despre acești tineri știu câte ceva. În ianuarie 2009, împreună cu alți colegi din diaspora studențească, am fondat Liga Studenților Români din Străinătate - LSRS. Am pornit de la o convingere simplă, că românii care studiază departe de casă nu trebuie lăsați să se rupă de țară, ci dimpotrivă, trebuie ținuți aproape și aduși înapoi la masa la care se decide viitorul României. Astăzi, LSRS a devenit cea mai mare comunitate de acest fel: peste treisprezece mii de membri în peste cincizeci de țări, cu zeci de filiale și reprezentanțe pe tot mapamondul, susținută de sute de voluntari. În fiecare an, la Gala LSRS, găzduită chiar aici, la Palatul Parlamentului, premiem excelența academică a românilor din străinătate. Pe scena acestei Gale au urcat oameni precum Anca Drăgan, distinsă ca Studentul Român al Anului, ajunsă astăzi una dintre cele mai respectate voci din lume în inteligența artificială și robotică. Iar Elif, despre care v-am vorbit, este exact genul de om pe care LSRS îl caută, îl premiază și își dorește să îl vadă întors acasă. Sunt mii de astfel de povești. Întrebarea este ce facem noi, statul român, cu ele.
De ce nu se întorc? Nu pentru bani, în primul rând. Se întorc greu pentru că nu găsesc un sistem care să îi aștepte, care să îi caute, care să le dea responsabilitate reală și încredere. Pentru că, prea des, clasa politică din această țară s-a temut de oamenii mai buni decât ea. I-a ținut la distanță, în loc să îi cheme. A preferat loialitatea mediocrității în detrimentul competenței. Aceasta este, poate, cea mai costisitoare frică din istoria recentă a României.
Eu cred exact contrariul. Cred că datoria unui lider nu este să își apere scaunul de cei capabili, ci să îi așeze pe cei capabili la locul potrivit. Să nu ne temem că ne-ar putea lua locul, ci să facem totul pentru a le da șansa să ajute România.
De aceea propun, de la acest microfon, ca Parlamentul și Guvernul să trateze repatrierea capitalului uman de excelență ca pe o prioritate națională, cu un program coerent, nu cu declarații de circumstanță.
Un astfel de program ar trebui să cuprindă, în opinia mea, cel puțin patru direcții concrete: În primul rând, un traseu clar de intrare a tinerilor performanți în administrația publică și în instituțiile statului - burse de revenire, poziții de consilier și roluri de conducere deschise prin competiție reală, nu prin pile. Statul român trebuie să devină un angajator care caută activ talentul românesc din lume; În al doilea rând, o platformă națională care să țină legătura permanentă cu diaspora de excelență: o hartă vie a românilor care performează în străinătate, astfel încât să știm pe cine putem chema acasă atunci când avem nevoie de cei mai buni; În al treilea rând, parteneriate cu universitățile și companiile românești pentru a crea, aici, oportunități pe măsura ambiției lor: laboratoare, centre de cercetare, proiecte de anvergură care să facă întoarcerea acasă o ascensiune; și, nu în ultimul rând, predictibilitate și respect. Niciun tânăr strălucit nu se întoarce într-o țară în care competența este o vină, iar meritul este suspect. Schimbarea aceasta de cultură este în primul rând responsabilitatea noastră, a celor din această sală.
Despre asta este și Programul "Future Romania", în cadrul căruia sunt lector, tocmai pentru a aduce împreună liderii viitorului. Sunt aici, printre noi, trebuie doar să știm să îi punem în valoare. În 17-19 iulie voi fi alături de ei, la Future Romania Craiova.
Închei cu aceeași convingere cu care am început: România va fi bine, cu o singură condiție: să o avem pe Elif și pe toți românii ca ea la locul potrivit, acasă. Aceasta este lupta care merită dată, iar ea începe în această sală.