Patrimoniul Gojdu și relația cu Ungaria

În declarația politică de astăzi, readuc în atenția Camerei Deputaților un dosar pe care România l-a tratat prea mult timp cu neglijență - Moștenirea Emanuil Gojdu din Budapesta. Nu este un subiect nou, dar contextul politic în care îl ridicăm astăzi este radical diferit de orice am cunoscut în ultimele trei decenii. Schimbarea Guvernului din Ungaria - venirea la putere a lui Péter Magyar și înlocuirea regimului Viktor Orbán - deschide o fereastră de oportunitate pe care nu ne permitem să o ratăm.

Emanuil Gojdu a fost avocat, politician și filantrop român, născut la Oradea în 1802, decedat la Budapesta, în 1870. A acumulat una dintre cele mai mari averi din monarhia habsburgică, iar la 4 noiembrie 1869 a autentificat un testament prin care a lăsat tot ce avea "acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care aderă la credința ortodoxă răsăriteană". Scopul - burse pentru tinerii români ortodocși.

Fundația Gojdu a funcționat 48 de ani și a acordat 4.455 de burse și 928 de ajutoare financiare. Printre bursieri s-au numărat Victor Babeș, Traian Vuia, Octavian Goga, Dumitru Stăniloae și Constantin Daicoviciu, oameni care au făcut ceva pentru România modernă.

Patrimoniul principal este un complex de 8 clădiri cu 4 niveluri fiecare, pe străzile Király, Dob și Holló din centrul Budapestei, cunoscut drept "Gozsdu Udvar" - Curtea Gojdu - aproximativ 60.000 de metri pătrați. La acestea se adăugau depozite bancare, 2.306 acțiuni, titluri de împrumut public și proprietăți în Oradea. Valoarea inițială în 1870 - 178.000 de forinți. În 1911, averea echivala cu 2,5 tone de aur fin. Astăzi, estimările variază între 1 și 7 miliarde de euro, în funcție de metoda de calcul. Testamentul prevedea cicluri de capitalizare de 50 de ani, cu funcționare până în 2070.

Cronologia juridică a acestui dosar este lungă și nefericită. După dezmembrarea Austro-Ungariei, sediul Fundației a fost mutat la Sibiu, dar activele au rămas fizic pe teritoriul ungar. Articolul 249 al Tratatului de la Trianon din 1920 obliga Ungaria să pună la dispoziția României toate fundațiile și legatele destinate cetățenilor săi care deveniseră cetățeni ai statelor succesoare, obligație de drept internațional public, cu forță juridică obligatorie.

Au urmat trei acorduri bilaterale - în 1924, 1930 și 1937. Ultimul, semnat pe 27 octombrie 1937, obliga Ungaria să transfere activele Fundației Gojdu în termen de 30 de zile. România l-a ratificat în 1938, Ungaria în 1940. Acordul a intrat în vigoare pe 4 iulie 1940. Dar războiul și Dictatul de la Viena au împiedicat executarea. Apoi, în 1952, Guvernul comunist al Ungariei a naționalizat întreg patrimoniul.

După 1990, proprietățile nu au fost restituite Fundației, ci au intrat în patrimoniul Primăriei Districtului VII din Budapesta. În 1999, Complexul Gozsdu Udvar a fost privatizat către Compania Autoker Holdings, la un preț de aproximativ 2,5 milioane de euro, o fracțiune din valoarea reală.

În octombrie 2005, Guvernul Călin Popescu-Tăriceanu și ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu au semnat cu Budapesta un acord, prin care România ar fi renunțat la orice pretenție de restituire, în schimbul constituirii unei fundații publice româno-ungare, sub legislație ungară. Parlamentul a respins acest acord - Camera Deputaților, pe 30 martie 2006, Senatul, pe 7 aprilie 2006, cu 88 de voturi. A fost decizia corectă.

Dar, în anii care au urmat, România nu a înlocuit soluția respinsă cu nicio acțiune juridică alternativă, nicio acțiune în instanțele ungare, nicio cerere de arbitraj internațional, nicio înscriere a litigiului în cartea funciară din Budapesta. Complexul a fost renovat și redeschis în 2009 ca centru comercial și de divertisment. Astăzi, singurul bun din patrimoniul Gojdu, aflat sub administrare românească, este Capela Ortodoxă Română din Budapesta.

Această stare de fapt a durat trei decenii - trei decenii în care fiecare încercare de dialog cu Budapesta s-a lovit de aceeași atitudine: tergiversare, refuz și, în ultimii ani ai regimului Orbán, un dispreț aproape ostentativ față de drepturile României și de obligațiile care decurg din tratatele internaționale. Această perioadă s-a încheiat.

Noul guvern al Ungariei, condus de Péter Magyar, s-a angajat pe un drum proeuropean, pro stat de drept și pro bună vecinătate. Îmi exprim convingerea că acest angajament este sincer și că merită luat și pe un dosar concret. Dosarul Gojdu este exact această oportunitate.

De ce acum? Pentru mai multe motive: Din punct de vedere juridic, obligația Ungariei nu s-a stins niciodată. Articolul 249 din Tratatul de la Trianon și Acordul bilateral din 1937, ratificat de ambele state, rămân în vigoare. Parlamentul României a respins, în 2006, singurul act prin care am fi putut renunța la aceste drepturi. Prin urmare, pretențiile României subzistă integral. Principiul pacta sunt servanda - obligația de a respecta tratatele - nu este un concept academic. Este piatra de temelie a ordinii juridice internaționale; Restituirea sau compensarea echitabilă a Patrimoniului Gojdu ar fi, pentru Guvernul Magyar, o dovadă concretă că Ungaria face o ruptură reală cu politica de confruntare a lui Viktor Orbán față de vecini. Orbán a transformat relația cu România într-un instrument de mobilizare internă naționalistă, blocând sistematic orice dialog pe drepturi legitime. Un guvern care respectă statul de drept nu poate menține această poziție; Executarea corectă a testamentului lui Gojdu ar fi un act de pace socială și de stingere a unor diferende vechi de un secol. Două state membre ale Uniunii Europene, vecine și partenere în NATO, au datoria de a demonstra că dreptul internațional funcționează și că angajamentele istorice pot fi onorate cu demnitate, nu prin tergiversare; Acest dosar nu este despre confruntare. Este despre încredere. România nu cere nimic în afara legii. Cere executarea unui testament, respectarea unui tratat și onorarea unor acorduri pe care Ungaria însăși le-a semnat și ratificat. Un gest de restituire din partea noului guvern de la Budapesta ar trimite un semnal puternic în toată Europa: că Ungaria lui Péter Magyar este o Ungarie a dreptului, nu a forței.

Prin această declarație politică, solicit Guvernului României să acționeze pe patru direcții concrete:

Prima direcție - reluarea imediată a negocierilor bilaterale cu noul guvern ungar, pe tema Patrimoniului Fundației Gojdu. Contextul politic de la Budapesta este favorabil pentru prima dată în trei decenii. Ministerul Afacerilor Externe trebuie să inițieze consultări în cel mai scurt timp și să așeze subiectul pe agenda bilaterală încă din această primăvară.

A doua direcție - transmiterea unei note diplomatice formale, Guvernului Ungariei, prin care să se solicite executarea obligațiilor care decurg din Tratatul de la Trianon și din Acordul bilateral din 1937. Aceste instrumente juridice sunt în vigoare. Ungaria nu a fost niciodată eliberată de obligația de restituire. Este timpul ca această realitate juridică să fie invocată formal, nu doar în dezbateri academice.

A treia direcție - constituirea unui grup de lucru interinstituțional, format din reprezentanți ai Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Justiției, Ministerului Finanțelor, Fundației Gojdu din Sibiu și Bisericii Ortodoxe Române. Acest grup trebuie să formuleze o strategie juridică și să pregătească toate variantele, de la negociere bilaterală la compensare echitabilă, de la acțiune în instanțele ungare la arbitraj internațional.

A patra direcție - în ipoteza în care dialogul bilateral nu produce rezultate într-un termen rezonabil, Guvernul să exploreze toate căile legale disponibile, inclusiv recursul la arbitrajul internațional sau la Curtea Internațională de Justiție. România are dreptul și are argumentele. Ceea ce ne-a lipsit până acum a fost voința politică de a le folosi.

Moștenirea lui Emanuil Gojdu nu este doar o chestiune patrimonială. Este un simbol al identității românești, al respectului pentru voința testamentară a unui om care a crezut în educație și în viitorul neamului său. Gojdu a încredințat averea sa tinerilor români, nu statului ungar, nu dezvoltatorilor imobiliari, nu celor care astăzi exploatează comercial pasajul care îi poartă numele.

Timp de 106 ani, de la Trianon încoace, Ungaria a găsit constant un motiv să nu execute ceea ce a promis: războiul, comunismul, privatizarea, procedurile administrative. Fiecare generație de politicieni români a acceptat, cu mai mult sau mai puțină resemnare, această stare de fapt. Eu nu accept și cred că nici această Cameră nu ar trebui să accepte.

Acum avem un interlocutor la Budapesta care vorbește limba dreptului european și a bunei vecinătăți. Să îl luăm în serios. Să punem pe masă documentele, tratatele, acordurile. Să negociem cu bună-credință, dar cu fermitate. Nu cerem un favor, cerem dreptate.

Emanuil Gojdu a crezut în tinerii români. A lăsat totul pentru ei. Cel mai bun mod în care putem onora memoria lui este să ne asigurăm că voința lui testamentară va fi împlinită, chiar dacă au trecut 157 de ani. Dreptatea nu are termen de prescripție.