Relația transatlantică și securitatea României

Vă adresez această declarație politică într-un moment în care lumea se schimbă, literal, sub ochii noștri. În 28 februarie, Statele Unite ale Americii și Statul Israel au lansat operațiuni militare majore împotriva Republicii Islamice Iran. Explozii au fost raportate în Teheran, Isfahan, Qom, Kermanshah, Tabriz. Președintele Donald Trump a confirmat public că obiectivul operațiunii este eliminarea amenințărilor iminente ale regimului iranian - un regim care finanțează terorismul la nivel global, care amenință stabilitatea Orientului Mijlociu și care a urmărit obsesiv dezvoltarea armei nucleare.

Dar acest regim nu este doar o amenințare externă. Este, în primul rând, călăul propriului popor. În ultimii ani, mii de cetățeni iranieni au fost uciși în stradă: tineri, femei, intelectuali, muncitori — oameni obișnuiți care au ieșit să ceară libertate și au primit gloanțe. «Femeie, Viață, Libertate» nu este doar un slogan. Este strigătul unei națiuni împotriva propriilor opresori. Este un strigăt pe care noi, românii, ar trebui să-l înțelegem mai bine decât mulți alții. Pentru că și noi am trăit sub un regim care ne-a tratat ca pe dușmani în propria țară.

Ceea ce se întâmplă astăzi nu este un eveniment izolat. Dacă privim tabloul complet - și este datoria noastră, ca parlamentari, să privim tabloul complet - vom vedea că atacul de astăzi este cel mai recent capitol al unei strategii coerente. Permiteți-mi să enumăr faptele.

Iunie 2025 - Operațiunea Midnight Hammer. Șapte bombardiere strategice B-2, cele mai avansate aeronave din istoria aviației militare, au decolat din Missouri și au zburat 18 ore continuu, cu realimentare în zbor, pentru a livra 14 bombe de tip GBU-57 Massive Ordnance Penetrator - arma convențională cea mai puternică din lume, folosită pentru prima dată în istorie - asupra facilităților nucleare iraniene de la Fordow, Natanz și Isfahan. Peste 125 de aeronave au participat la operațiune. Programul nuclear iranian a fost grav afectat într-o singură noapte.

Ianuarie 2026 - Operațiunea Absolute Resolve. Forțele speciale americane l-au capturat pe dictatorul Nicolás Maduro în Venezuela și l-au transportat la New York pentru a fi judecat pe capete de acuzare de narcoterorism. Venezuela - cel mai mare aliat al Rusiei din America Latină, un stat care destabiliza o întreagă regiune și care finanța rețele de trafic de droguri spre America și Europa - a fost decapitată peste noapte.

Tot în ianuarie 2026, Washingtonul a tăiat aprovizionarea cu petrol a Cubei, declarând regimul de la Havana «amenințare la adresa securității naționale» prin ordin executiv. Ultimul bastion comunist din emisfera vestică, partenerul de șase decenii al Moscovei, se confruntă cu cea mai gravă criză din ultimii 30 de ani. 32 de militari cubanezi au fost uciși în timpul operațiunii din Venezuela - o dovadă concretă a implicării Havanei în susținerea dictaturii lui Maduro.

Decembrie 2024 - Căderea regimului Assad în Siria. Rusia a pierdut cel mai important aliat strategic din Orientul Mijlociu, bazele navale și aeriene care îi proiectau puterea în Mediterana, și influența construită în 50 de ani de relație cu dinastia Assad. Un analist de la Johns Hopkins nota cu luciditate: pierderea lui Assad demonstrează slăbiciunea lui Putin, iar statele arabe au înțeles acest lucru.

Și astăzi, 28 februarie 2026, în timp ce Iranul este din nou sub foc, Pakistanul și Afganistanul sunt în stare de «război deschis». Talibanii - un regim care adăpostește terorismul și care a beneficiat indirect de orbita de influență rusă - sunt angajați într-o confruntare militară fără precedent de la preluarea puterii în 2021.

Harta Siria, pierdută de Putin. Venezuela, pierdută de Putin. Cuba, izolată. Iran, sub al doilea atac major în opt luni. Talibanii, în război convențional.

Într-un singur an, toți marii colaboratori ai lui Vladimir Putin au fost fie înlăturați, fie loviți, fie izolați economic și militar. Aceasta nu este o coincidență. Este o doctrină.

Știu că prima reacție a multor români când văd știri despre operațiuni militare este teama. Și înțeleg această teamă. Suntem o națiune care a suferit enorm din cauza războaielor altora și care vrea, mai presus de orice, liniște și siguranță pentru copiii noștri.

Tocmai de aceea trebuie să înțelegem un principiu fundamental, validat de întreaga istorie a secolului XX: pacea nu vine din slăbiciune, ci din forță. Peace through strength. Când dictatorii și regimurile agresive simt că nu există consecințe, avansează. Când simt că lumea liberă reacționează puternic, se retrag sau cad.

Iranul, cu programul nuclear agresiv și cu finanțarea rețelelor teroriste de la Hezbollah la Hamas, nu era o garanție de pace - era o bombă cu ceas spre un conflict mult mai mare. Venezuela lui Maduro nu era stabilitate - era un stat narcoterorist care destabiliza un continent. Siria lui Assad nu era ordine - era un canal prin care Rusia își proiecta agresiunea spre Europa și Orientul Mijlociu.

Eliminarea sistematică a acestor amenințări nu crește riscul de război, ci îl reduce, pentru noi, pentru copiii noștri, pentru Europa, pentru lumea liberă.

Am petrecut luni întregi, noi toți, ascultând și uneori repetând narativele conform cărora președintele Trump "ar fi cu rușii", "abandonează Europa" sau "nu este un partener de încredere". Aceste narative au fost amplificate sistematic, inclusiv prin instrumente de dezinformare despre care știm foarte bine de unde provin.

Faptele contrazic fiecare dintre aceste acuzații.

Un președinte "care ar fi cu rușii" nu elimină, în mai puțin de un an, patru dictaturi aliate ale Kremlinului. Un președinte care «abandonează Europa» nu investește resurse militare masive pentru a anihila exact amenințările care vizau și securitatea europeană. Un președinte care «nu este un partener de încredere» nu demonstrează capacitate operațională fără precedent în lupta împotriva regimurilor teroriste.

Washingtonul a transmis un mesaj clar, pe care Europa a întârziat să-l audă - "Investiți în apărare. Fiți parteneri egali, nu asistați militari. Renunțați la politicile care vă slăbesc economic. Deveniți puternici, pentru că avem nevoie de aliați puternici, nu de dependenți!"

Mesajul Washingtonului nu a fost de abandonare. A fost de respect reciproc și de respect pentru principii.

Există voci, în România și în Europa, care încearcă să ne forțeze să alegem: ori cu America, ori cu Europa. Această falsă dilemă este, voit sau din naivitate, exact ceea ce vrea Moscova. Cei care dezbină relația transatlantică, indiferent dacă o fac deliberat sau ca idioți utili, servesc un singur interes: cel al lui Putin.

România nu trebuie să aleagă. România poate și trebuie să fie puntea strategică în relația transatlantică.

Suntem stat membru al NATO și al Uniunii Europene. Suntem respectați la Bruxelles și la Washington, ceea ce nu este cazul tuturor statelor vecine. Avem relații strategice cu Statele Unite, consolidate prin decenii de parteneriat și prin prezența americană de pe teritoriul nostru. Avem, în egală măsură, interese economice și politice fundamentale în Europa.

Locul nostru este exact la intersecția acestor două axe: nu în sala de așteptare a uneia dintre ele, nici în tabăra celor care le opun una alteia. Parteneriatul transatlantic este coloana vertebrală a lumii libere. Slăbirea lui nu avantajează nici America, nici Europa. Avantajează doar adversarii României.

Solicit Guvernului României și colegilor parlamentari ca, în lumina evenimentelor din această dimineață, să acționăm pe trei direcții concrete: Reafirmarea publică, clară și fără echivoc, a parteneriatului strategic cu Statele Unite ale Americii. Nu din supunere, ci din interes național, nu din slăbiciune, ci din viziune strategică; Accelerarea investițiilor în apărare și securitate energetică. România produce gaze naturale - suntem cel mai mare producător din Uniunea Europeană. Avem o armată la standarde NATO și soldați în teatrele de operațiuni aliate. Suntem pe flancul estic, în prima linie a apărării europene. Avem resursele, poziția și credibilitatea să fim mai mult decât un consumator de securitate. Trebuie să fim un producător de securitate; Asumarea rolului de punte transatlantică. România trebuie să fie vocea care spune în Europa că alianța cu America nu este o opțiune, ci o necesitate existențială. Și să fie vocea care spune la Washington că Europa este un partener care merită investiții strategice.

Lumea dictaturilor teroriste, lumea pe care Putin a construit-o și a întreținut-o prin aliați precum Assad, Maduro, regimul de la Teheran și cel de la Havana, se prăbușește, nu sub greutatea propriilor contradicții, ci sub acțiunea decisivă a lumii libere.

Cine va fi de partea câștigătoare a istoriei, depinde de deciziile pe care le luăm acum, nu mâine. Acum!

România are această șansă. Să nu o ratăm!

Înainte, împreună!